Privind Cuvântul

Întreg Universul se ține pe sine,

Și tot ce cuprinde e totul deplin.

Chiar timpul, bătrânul, ce-a fost și ce vine,

Domnește în toate, etern și divin.

 

Dar, iată, cum toate se schimbă de-odată,

Când lumea cuprinde un dor necuprins,

Prin corpuri de stâncă ceva parcă-nnoată

Gonind spre-a se-nfrânge acel neînvins.

 

Ecouri de taine ce n-au fost rostite

Străbat galaxia cu glas tremurând;

Cu ochi de fantome, se uită uimite

Fărâmele toate-ale lumii, tăcând.

 

Și-o mare tristețe le-animă de-odată,

Dar și-o bucurie cum n-au îndrăznit.

Ar lua-o la goană, plângând, lumea toată

Și-ar râde întruna, cu glas fericit.

 

Ceva se întâmplă, dar nu se petrece,

Ceva se-nnoiește, dar parcă-nvechit,

Ceva-n nemișcare, mișcându-se, trece –

Vorbește Cuvântul de noi ne-auzit:

 

„Privește-mă, Tată, a Ta voie sfântă

În lumea coruptă Eu vin s-o-mplinesc!”

Pe cerul Iudeii făpturile cântă

Jos, plânge, în iesle, Copilul ceresc.

 

@, 11.12.2019

Published in: on 12 decembrie, 2019 at 9:35 am  Lasă un comentariu  
Tags: , ,

Rugăciune

Apropie-Te, iarăși, de mine,

Mai cercetează-mă odată, Te rog,

Mai fă-mi inima să suspine,

Dă-mi, iarăși, dor după Tine

Ia-mi slăvile ce mi le arog.

 

Ia-mi fala din haina bogată,

Mândria din felu-mi de-a fi

Dă-mi o coajă de pâine uscată

Și lacrimi s-o moi laolaltă

Nu-mi da, Te rog, bogății.

 

Îngăduie-mi o clipă cu Tine

Privirea-Ți s-o văd lămurit,

Și, astfel, să mă văd bine pe mine

Să-mi fie amar, să-mi fie rușine

De aluatul stricat plămădit.

 

Ajută-mă să arunc în țărână

Aurul, banii, idolii mii

Să nu mai țin lucruri de nimic în mână

Pofta ochilor să nu-mi mai fie stăpână

Să fiu pregătit când vei veni.

 

Te rog, fie-Ți milă de mine,

Iată-mă, cu adevărat Tu mă știi!

Sunt sărac, vreau să Te am numai pe Tine

Fărâmăturile din coșurile Tale pline

Și harul că Tu mă mai poți iubi.

 

11.03.2017

Published in: on 16 aprilie, 2017 at 10:53 pm  Lasă un comentariu  
Tags:

Cristos a înviat

Din tăcere, din spaimă, ascunși,

Răsar apostolii-n zori, avântat,

Treziți din bezne, de viață pătrunși,

Vestea le vine – Cristos a-nviat!

 

În frigul de veacuri, în frigul uitat,

Tainic se-aude, în vânt legănat,

O voce-nghețată, ca-ntr-un palat,

Dar tot mai clară: Cristos a-nviat!

 

Din morminte tăcute, tăcuți

Bătrânii aud ca-n visul visat

O voce, în elemente pierduți:

Reîntregiți-vă, Cristos a-nviat!

 

E ziua de noapte, cei răi curg

În râul scursurii-nspumat,

Drepții tac, parcă dorm, în amurg,

Când de-odată se-aude: Cristos a-nviat!

 

Toate trec, se-aștern ne-ncetat,

Uitarea pe ea s-a uitat,

În liniștea vremii, din morți ridicat,

Rămâne, în veci, Cristos înviat.

 

Primăvara învinge, iarna s-a muiat

Flori se nasc pe gorganul uscat

Tot mai tare răsună, tu n-ai aflat? –

Cristos a-nviat! Cristos a-nviat!

 

Chiar dacă-mbătrânesc, n-am uitat

Încă mai pot să răspund curat

Veștii cerești, Cristos a-nviat,

Zic și eu tare: E-adevărat!

 

15.04.2017, ora 11:39

Published in: on 16 aprilie, 2017 at 10:35 pm  Lasă un comentariu  
Tags:

Dumnezeule, …

Dumnezeule, Dumnezeule, Ți-ai îndreptat Fața hotărât

Spre Ierusalim, orașul care Te-a primit

Orașul care Te-a respins, fiindcă nu Te-a iubit

Orașul sfânt, pângărit,

Unde Omul Cel Mai Frumos a fost omul cel mai urât.

 

Dumnezeule, Dumnezeule, ai știut ce Ți-au pregătit

Oamenii Legii, învățatii vremii, bătrânii

Totuși, fiindcă mult ne-ai iubit

Te-ai dus, neîndoios, hotărât

Ca să ne dai nouă sfânt început, Te-ai sfârșit.

 

Dumnezeule, Dumnezeule, voia Tatălui ai iubit

Mai presus de viața Ta, în viață Te-ai pregătit

Pentru ziua de jertfă, hotărâtă din veșnicii,

Durere-ai ales, ca preț, fericit,

Când nimeni nu știa ce cale Ți-ai pregătit.

(17.04.2017)

Published in: on 16 aprilie, 2017 at 10:30 pm  Lasă un comentariu  
Tags: , ,

Răscumpărătorul

Piciorul meu de pașii Tăi să se țină,

Pe căi de lumină sau bezne grobii.

Oriunde, de Tine, mă leg; pretutindeni,

Fără să Te văd, Te știu și mă știi.

 

Prieteni, din lume, în pas cu dușmanii,

Vin cete, în ceasuri amare, târzii,

S-arunce oprobiul, citind condamnarea,

Stând, siguri pe sine, pe negrele glii.

 

Nu-i nici o dovadă, nu-i nici un indiciu

Că mersul, alături, nu mi-am abătut,

C-am stat, cu credință,-n porunca divină,

Că,-n haina dreptății, nu m-am prefăcut.

 

Dar mă știe Domnul, Acela, ce-n vremuri,

Stă Rege puternic, Stăpân absolut,

Loviți, flamuri negre, loviți și voi, prieteni:

E numai țărână, e numai un lut.

 

Vă las – voia voastră, în crunta mânie,

Să dea răsplătire cum bine ar fi.

Plecatu-mi-am voia la vorba primită

Din gura Acelui ce mult m-a iubit.

 

Căci nu îmi e noapte veșmântul de-acuma,

Negrimea câinoasă ce doare c-o știi,

Mă doare când nu ești Tu lângă mine,

Când taci despre mine, când numai Tu știi.

 

Dar știu că acesta e planul de taină,

Și altele multe, de vrei, ai să faci,

Tu, numai Tu, știi ce vrei de la mine,

Când, unde, cât, de ce-alegi să taci.

 

De-aceea, prieteni, dușmani sau ce-mi sunteți:

Dreptatea, cum știți, cum vreți, arătați,

Mai da-ți-mi pedeapsa, mai umpleți paharul,

Tăceți, la nevoie, la greu-mi, strigați!

 

Eu, numai pe Domnul, îmi reazim ființa,

Pe-Acela ce Singur în bezne a stat,

Când oastea spurcată și-a lumii osândă,

I-au dat loc în iesle și spini de-mpărat.

 

Acela ce Martor îmi este în toate,

Acela ce, Singur, mă apăra-n plai,

Ce, luîndu-mi păcatul, mi-a dat alinare,

Prin răscumpărare, ducându-mă-n Rai.

Published in: on 29 ianuarie, 2017 at 10:42 pm  Lasă un comentariu  
Tags: , , ,

Când în cer…

Când zorii dimineții nu răsărit-au încă,

Pământul când rotirea-i în beznă se făcea,

Erai deja acolo, Iubirea mea iubită,

Gătind a Ta mireasmă, spre calea Ta cea grea.

 

Când firul de istorii curgea, din ghemul vremii,

Iar neamuri, după neamuri, se depănau, grăbit,

Erai deja acolo, Erou meu – eroic,

Te-ai dat, în greaua moarte, de-atât ce ne-ai iubit.

 

Când mama, cu durere, mă zămislea în lume

Și nu știam ce-n juru-mi mi se năștea-n privit,

Erai deja acolo, să priveghezi, cu milă,

C-ai fost copil în staul, și-n lume părăsit.

 

Când gândurile minții mi se prindeau la joacă

Cu filozofii vremii apuse și-astei noi,

Erai deja acolo, Lumina mea – lumină

Mi-ai dat să aflu, slava, din tot ce e gunoi.

 

Iar când îmbătrânirea-și adună-a ei putere

Să mă-nconjoare rece, în trecerea de-apoi,

Tu ești deja acolo, Viața mea – viață

Să-mi dai și după moarte, șivoi după șivoi.

 

Căci fi-va-ntr-o clipită, cum nu se numărară,

Ca-n visul palid, iarna, din frigul adormit,

O falnică-nviere, Eternul meu – eternă

Veni-va primăvara, cum nu a mai venit.

 

Și-om sta-n prezența Celui ce veșnic va să fie

Slăvita bucurie, Frumosul infinit,

Și-I vom cânta cântarea cea nouă și-mplinită,

Cea a Miresei sfinte și-a Mirelui iubit.

 

Acolo, veșnicia va fi ca-ntotdeauna,

Uimită, nu de aur, onix și mărgărit,

Iar timpul însuși, iată-l, întipărit de-Acela

Care-a plătit tot prețul, de preț, neprețuit.

 

Iar harfa bucuriei va răsuna cântarea

Ce-a fără de oprire, de dor nemărginit,

Și alta, sfântă, nouă, va-mpodobi-nchinarea

Acelor de niciunde, ce-n cer s-au regăsit.

Published in: on 29 ianuarie, 2017 at 10:41 pm  Lasă un comentariu  
Tags:

Mergea un bătrânel

 

„Mergea un bătrânel spre adunare.
Trecea încet prin văile aurii
Și el citea cu-n fel de-nfiorare
Scriptura sfântă, cartea din vecii.

Și cum mergea și se oprea deodată
Tot răscolind prin psalmi și prin profeți
Un om bogat cu firea-ndestulată
Îl înfruntă râzând cu ochi șireți.

Bătrâne, văd că ești un om cu carte,
Ești plin de-nvățătură până-n dinți,
Și, tot citind, gândești că după moarte
Te-or așeza ispravnic pentru sfinți.

Măi omule, zadarnică ți-e truda,
Cum, tu în rai, tu rob din neam în neam?
Nu intră, bre, în slavă, caracuda,
Ci, cei bogați, un Iov, un Avraam.

Tu, dacă mori, te-or duce pe trei scânduri,
Fără slujire, fără lumânări,
Eu pun alai de preoți, rânduri, rânduri,
Cu rugăciuni spre sfintele-ndurări.

Ce poți tu da pentru pomeni, răspunde?
Și pentru parastasul tău cât dai?
Eu dau oricât, că, uite, am de unde,
Și-atuncea, tu sau eu ajung în rai?

Stăpâne, să mă ierți de îndrăzneală,
Dar dumneata cunoști mai mult ca noi.
Dar raiul nu-i pe bani, nu-i pe tocmeală,
Și bani în rai n-ar fi decât gunoi.

Că toți murim, acesta ne e datul,
Dar iată că ‘naintea lui Hristos,
Oricâte pungi aș stăpâni, bogatul
Nu-i alta doar decât un păcătos.

Și nu s-a dat sub cer decât un Nume,
Decât o slujbă și decât un vad,
Fără iertarea lui Hristos anume,
Nu poți intra, să știi, decât în iad.

Mă, pui de rob, nu ți-ai trecut măsura?
Te crezi om înțelept și cărturar
C-ai buchisit și tu pe brânci Scriptura,
Și te-ai făcut duhovnic din plugar?

Ia cugetă, bătrâne, cum adică,
Vrei să mă legi cu proștii-ntr-un mănunchi?
Eu, muntele, să-nvăț de la furnică?
Eu, leul, să mă târâi pe genunchi?

Nu vezi, la răsărit, la soare-apune,
La miazănoapte și la miazăzi,
Pământ și ape ale cui sunt, spune?
Sunt ale tale sau a cui or fi?

Stăpâne, cât cuprinde-n zări, departe,
Nimica nu-i al meu, dar nici n-aș vrea.
Că, uite, mie-mi spune-această Carte
Că eu am mult mai mult ca dumneata.

A dumitale-i brazda asta multă,
Al dumitale-i bolovanul greu,
A dumitale-i valea, dar ascultă:
Privește cerul, ceru-ntreg e-al meu!”

Published in: on 16 martie, 2015 at 10:18 am  Lasă un comentariu  
Tags: , , , , ,

Nu lasati sa se usuce

 

„Nu lasati sa se usuce lacrimile mijlocirii!
Caci in ele zace taina biruintelor iubirii,
Ele sparg ziduri de piatra, sfarma portile de fier
Si deschid o cale-ntinsa pan-la Tronul sfant din cer.

Nu lasati sa se usuce lacrimile rugaciunii!
Ele sting in inimi triste flacara amaraciunii;
Lacrimile sunt poteca inspre muntii cei mareti.
De pe care ni se-arata zorii sfintei dimineti.

Nu lasati sa se usuce lacrimile infratirii!
In Hristos suntem toti una, prin botezul inoirii.
Intr-un Domn si-ntr-o credinta, ne-am legat si ne-am unit,
Pentru viata pamanteasca si vecii fara de sfarsit.

Nu lasati sa se usuce lacrimile mangaierii!
Limpeziti-va privirea staruind in gura serii!
Frangeti-va painea-n doua, ca s-o dati unui flamand,
Unui frate care-asteapta ajutorul tremurand.

Nu lasati sa se usuce lacrimile bunatatii!
Cand in lume ura-i lege langa portile cetatii;
Chiar daca in dinti ne-ar rupe al vrajmasilor puhoi,
Mila, pacea si iubirea sa ramana intre voi!

Nu lasati sa se usuce lacrimile asteptarii!
Ascultati, gornistu-i gata pentru ceasul desteptarii!
O, Isuse preaiubite Doamne, vino mai curand,
Iata, ne-am facut din lacrimi, valul de mireasa sfant!”

Scrisoare către Timotei

E ceas târziu de noapte. În jilava încăpere
doi oameni stau alături, doi vulturi în tăcere.
Unul din ei, un medic, cu inima vitează,
încearcă să adoarmă, dar duhul său veghează.

Celălalt e-un apostol, legat în lanțuri grele,
el stă proptit de-o piatră, cu ochii către stele.
Ce vină-l urmărește, ce neagră făr’delege,
dacă ostașii Romei au trebuit să-l lege?
pentru ce jaf sau crimă, el, Pavel, el, stegarul
lui Crist, așteaptă-n lanțuri să-l judece Cezarul?

O, vina lui e mare, ea răscolește firea,
e vina neiertată de-a fi vestit Iubirea,
e crima-nfricoșată de-a fi rostit în lume
cuvintele salvării și-al Lui Mesia nume.
Cum poate duhul morții să-ngăduie urgia
de-a se vesti o jertfă ce-aduce veșnicia?
De-a se vorbi de-un sânge ce dă oricui iertare,
de-a redeschide Raiul pierdut prin neascultare?

Nu. Nimeni n-are dreptul s-aducă o speranța,
să-mpartă o putere ce cugetul înalță
s-aprindă o lumină ce către cer îndrumă.
O, Pavele, bătrâne, tu ești un foc, o ciumă!…
ai vrut s-arunci în lume peste păcat izbanda.

*

E ceas târziu de noapte. Stau îngerii de pază.
alăturea de Luca, apostolul veghează.
Din uliți, din cetate, se-aud din vreme-n vreme
crâmpeie vagi de cantec, de chiot, de blesteme.

Din praguri de taverne vin spasme de chimvale,
vin mugete de oameni ce scot din sân pumnale.
Apostolul ascultă. O, cu ce dor, bătrâne,
dar cum să-nvingi tu, unul, săgețile aprinse,
cohortele de demoni de mii de ani ne’învinse?
Cum tu, un fir de floare, să-nfrângi toți mărăcinii?
O singură scânteie să facă loc luminii?

*

Stă  între somn si veghe apostolul-părinte.
Si sute de icoane îi vin și-i trec prin minte.
Sunt frați iubiți, tovarăși de dragoste și luptă,
care îl cer la Tatăl în rugă ne’ntreruptă.

Sunt sfinții din Iudeea, trăind sub grea prigoană,
sunt ucenici din Cipru, din Asia romană…
Barnaba…Iust… Apolo… Arhip… Fortunat… Sila…
Eprafa din Colose… Priscila și Acuilla…
Păstori fruntași, biserici, atâtea sarcini grele…
Atâtea aspre lupte cu spirite rebele…
O, cine-i slab, sau cine e gata să se piardă
și inima-n apostol de grijă să nu ardă?

Dar, printre toți, el vede în Efes o ființă,
odraslă preaiubită, născută prin credință,
un ucenic de care îl prinde-un dor fierbinte,
dintr-o iubire sfântă de-apostol și părinte

E Timotei, un tânăr cu inima zeloasă
un mugur de lumină în noaptea-ntunecoasă.
În inima de-apostol un duh de sus pătrunde
în care Însuși Tatăl cu Fiul Său Se-ascunde.
Iar Pavel se apleacă, un braț spre zid întinde
și, scapără amnarul, o candela aprinde.
Apoi, cu ochii turburi și sângerând sub geană,
el caută-ntr-o ladă să scoată-un sul și-o pană.
În zarea de opait genunchii-n colb și-i pune,
cu brațele-nălțate spre Cer, în rugăciune.

– O, Doamne, din adâncuri Te caut! Dă-mi putere,
și-n pace, și-n furtună, să fiu o mângâiere!
Din vasul ce e gata din nou să fie tină,
să dau și cea din urmă scânteie de lumină!

Se-așează iar bătrânul. Apoi, cu dulce șoaptă,
pe scumpul său prieten din somnu-i îl deșteaptă.
Spre-o poliță se-nalță opaițul să-l așeze.
Și iar pe pat se lasă și-ncepe să dicteze:
– Pavel, prin har, apostol al Lui Isus Mesia,
prin voia Celui care dă lumii veșnicia,
lui Timotei, odrasla și rod al bătrâneții,
har de la Tatăl slavei și de la Domnul vieții.

Mă-nalț cu mulțumire pe a credinței cale
când îmi aduc aminte de lacrimile tale;
o, fiul meu, păstrează cu-nflăcărări nestinse
comoara cea primita prin brațele-mi întinse!

Du lumii Vestea Bună, răbdând în vremuri grele,
Și nu privi cu silă spre lanțurile mele!
Căci Salvatorul nostru a biruit mormântul
și-acum a Lui e viața și cerul și pământul.

Tu, dar, te întărește, copilul meu, veghează!
Tot ce ți-am spus, ia seama, la alții-ncredințează!
Îndură fără silă cu mine împreună
și, ca atlet al vieții, vei căpăta cununa.

Fugi de dorinți murdare, de pofta tinereții,
urmând iubirea sfântă și curăția vieții.
De întrebări nebune și de păreri deșarte
ce n-aduc decât certuri, tu să te ții departe.

Împrăștie Cuvântul, grăbind învățătura,
căci va veni o vreme când, părăsind Scriptura,
se va întoarce lumea, ca-n bezna cea străveche,
spre tot ce-ncântă ochiul și zumzăie-n ureche.
Și, iată, eu sunt gata. Și vremea e aproape
să fiu turnat ca jertfă, ca un prinos de ape.
Am dus lupta cea bună, sfârșită-i alergarea.
Am privegheat credința. M-așteaptă-ncununarea…

Luând în mână pana, apostolul se-apleacă
și iscălind scrisoarea, o-ntinde ca să treacă
în mâinile lui Luca. Apoi, privind în zare,
el lasă de pe buze un cântec sfânt sa zboare…

*

Iar când în zori, o navă pe apele deșarte,
va duce-n larg scrisoarea spre Timotei, departe,
lumina de pe boltă, urcând peste genune,
îl va găsi pe-apostol veghind în rugăciune.

Published in: on 10 februarie, 2014 at 10:31 pm  Comments (1)  
Tags: , , , , , , , ,

Robi și fii

Un împărat a vrut să-nalţe-odată
un templu tainic pentru fiul său.
Şi, alegându-şi dintre robi o ceată,
îi aşeză la trudă necurmată,
la daltă, la cuptoare, la ilău.

Cu ei în rând, din zori şi până seara,
cioplea şi prinţul albe flori de lunci.
Dar numai ei vedeau în stânci comoara.
Căci robii nu simţeau decât povara
și meşteşuguri grele şi porunci.

Dar într-o zi, chemându-i împreună,
voievodul ce trudea în rând cu ei
se înălţă cu lacrimi să le spună:
„Iubiţii mei, vă dau o veste bună:
de azi încolo sunteţi fraţii mei!

Căci pentru voi am dat moşii bogate
şi m-am vândut pe mine însumi rob.
Iar tatăl meu mi le-a întors pe toate.
Acum oricine vrea să-mi fie frate
să-şi lepede trecutul ca pe-un ciob!”

Luară-aminte robii cu sfială
la tot ce-a spus feciorul de-mpărat.
Dar au rămas răpuşi de îndoială,
şi reci ca fierul stins pe nicovală.
Deodată… un vătaf… s-a-mbărbătat.

Înaintând spre prinţ să i se-nchine,
acesta iute-n braţe l-a cuprins.
Apoi luându-l dintre robi cu sine,
i-a dat veşmânt de aur şi rubine
şi-un foişor de diamante nins.

Iar împăratul vru ca să-l cunoască.
Şi-i spuse de pe tronul azuriu:
„ De azi nu mai sunt legi să te silească.
Dar nu uita de haina-mpărătească.
Eşti fiul meu. Trăieşte dar ca fiu!”

Iar noul prinţ, între ostaşi de pază,
în foişorul său intră măreţ.
Şi-a doua zi abia către amiază
veni la trudă, dar ca prinţ cu vază.
Şi se purtă cu fală şi dispreţ.

Ca starea sa de prinţ să şi-o arate,
el răsturnă tiparele de lut,
sfărâmă pe nicovală nestemate,
lovi pe robi, aprins de răutate,
şi se-apucă apoi de petrecut.

Dar împăratul şi-a aprins mânia
văzându-l cum se poartă. Şi-ntr-o zi,
i-a zis: „Ţi-ai lepădat numai robia.
Dar ţi-ai păstrat întreagă viclenia.
Nu-mi eşti nici fiu, nici rob!” Şi-l izgoni.

A doua zi, cu vorbe-nlăcrimate,
vorbi voievodul iar: „Popor sărman,
Nu-i nimeni printre voi să-mi fie frate?”
Şi-atunci veni, cu genele plecate,
un rob cu mâini zdrelite de ciocan.

Şi, îmbrăcat cu scumpă-mbrăcăminte,
El fu adus, cum cronicile scriu,
s-asculte-aceleaşi tainice cuvinte:
„Tu nu mai eşti sub legi de azi-nainte!
Eşti fiul meu! Trăieşte dar ca fiu!”

Iar noul prinţ porni cu voievodul.
Şi-acesta-l duse pe-un înalt liman
şi-i arătă într-un palat isvodul,
cununa de lumină şi efodul…
Şi s-au întors la daltă şi ciocan.

Atunci, cu ochi de altă plămădeală,
privi în jurul său cel înfiat.
Lovi apoi cu drag pe nicovală.
Şi-n piept un cântec nou dădu năvală,
Un cântec sfânt, măreţ, înfiorat.

„Loviţi ciocane! Dălţile să sune!
Să crească templul sfânt din zi în zi!
Să sufle aprig foalele-n cărbune!
Noi înălţăm o veşnică minune
în care toţi nemuritori vom fi!”

Şi cântecul şi bucuria nouă
dădură-n mâna lui belşug de rod.
Lovea-n ilău cu mâinile-amândouă.
Sudoarea lui părea pe frunte rouă.
Şi-n adevăr… era un voievod!

Atunci alţi robi au îndrăznit, şi roabe,
să fie fiice de-mpărat şi fii.
Nu doar de dragul sfintelor podoabe,
ci spre-a simţi în piepturile slabe
fioru-acelei sfinte bucurii.

De-atunci, dând unul altuia povaţă,
veniră mulţi, în fiecare zi.
Nu toţi râvnind nemuritoarea viaţă,
ci, cei ascunşi ca să se dea pe faţă,
iar cei adevăraţi pentru-a iubi.

Şi-acum, tu, frate care prin credinţă,
porţi haine albe cu sclipiri de nea,
Isus te vrea cu El de o fiinţă!
Pârâşul vechi e-nvins de neputinţă,
căci n-are lege împotriva ta!

Eşti liber azi, şi îmbrăcat ca rege.
Şi ai în cer un sceptru şi-un palat.
Nici un păcat oprit de vechea Lege
nu poate sub osândă să te lege.
Dar cum te porţi ca fiu de împărat?

Eşti liber azi de-orice porunci morale.
Hristos a frânt pe cruce jugul greu.
Te-a aşezat pe culmi spirituale.
Puteri și Rai sunt toate ale tale.
Dar cum trăieşti ca fiu de Dumnezeu?

Eşti liber azi. Ce faci din libertate?
Eşti tu smerit pe-atât cât eşti de sus?
Simţi inima lui Dumnezeu cum bate?
Cuprinzi tu oare-n dragostea de frate
tot idealul sfânt al lui Isus?

Eşti liber azi, dar totuşi ţine minte
că dacă iar te-alături lui Satan,
tu nu eşti fiu, tu n-ai în cer Părinte,
dar nu mai eşti nici rob ca înainte.
Şi soarta ta va fi cu cel viclean.

Căci dacă Legea, ca un leu la pândă,
a frânt pe cei chemaţi în veacul trist,
cu cât mai mult vor suferi osândă
toţi cei ce trec cu faţa surâzândă
peste ofranda sângelui lui Crist?

Ia seama dar – şi-n inima ta scrie! –
că pe pământ, în cer şi-n Empireu
nu-i nimenea mai bun în veşnicie,
mai iertător, mai plin de duioşie, –
dar nici mai aspru decât Dumnezeu!

Ia seama dar… că nimeni nu se frânge
mai mult ca El spre-a te feri de rău.
Dar nu uita că eşti plătit cu sânge,
că nimenea de mii de ani nu plânge
mai mult ca Dumnezeu… de dragul tău…