E ceas târziu de noapte. În jilava încăpere
doi oameni stau alături, doi vulturi în tăcere.
Unul din ei, un medic, cu inima vitează,
încearcă să adoarmă, dar duhul său veghează.
Celălalt e-un apostol, legat în lanțuri grele,
el stă proptit de-o piatră, cu ochii către stele.
Ce vină-l urmărește, ce neagră făr’delege,
dacă ostașii Romei au trebuit să-l lege?
pentru ce jaf sau crimă, el, Pavel, el, stegarul
lui Crist, așteaptă-n lanțuri să-l judece Cezarul?
O, vina lui e mare, ea răscolește firea,
e vina neiertată de-a fi vestit Iubirea,
e crima-nfricoșată de-a fi rostit în lume
cuvintele salvării și-al Lui Mesia nume.
Cum poate duhul morții să-ngăduie urgia
de-a se vesti o jertfă ce-aduce veșnicia?
De-a se vorbi de-un sânge ce dă oricui iertare,
de-a redeschide Raiul pierdut prin neascultare?
Nu. Nimeni n-are dreptul s-aducă o speranța,
să-mpartă o putere ce cugetul înalță
s-aprindă o lumină ce către cer îndrumă.
O, Pavele, bătrâne, tu ești un foc, o ciumă!…
ai vrut s-arunci în lume peste păcat izbanda.
*
E ceas târziu de noapte. Stau îngerii de pază.
alăturea de Luca, apostolul veghează.
Din uliți, din cetate, se-aud din vreme-n vreme
crâmpeie vagi de cantec, de chiot, de blesteme.
Din praguri de taverne vin spasme de chimvale,
vin mugete de oameni ce scot din sân pumnale.
Apostolul ascultă. O, cu ce dor, bătrâne,
dar cum să-nvingi tu, unul, săgețile aprinse,
cohortele de demoni de mii de ani ne’învinse?
Cum tu, un fir de floare, să-nfrângi toți mărăcinii?
O singură scânteie să facă loc luminii?
*
Stă între somn si veghe apostolul-părinte.
Si sute de icoane îi vin și-i trec prin minte.
Sunt frați iubiți, tovarăși de dragoste și luptă,
care îl cer la Tatăl în rugă ne’ntreruptă.
Sunt sfinții din Iudeea, trăind sub grea prigoană,
sunt ucenici din Cipru, din Asia romană…
Barnaba…Iust… Apolo… Arhip… Fortunat… Sila…
Eprafa din Colose… Priscila și Acuilla…
Păstori fruntași, biserici, atâtea sarcini grele…
Atâtea aspre lupte cu spirite rebele…
O, cine-i slab, sau cine e gata să se piardă
și inima-n apostol de grijă să nu ardă?
Dar, printre toți, el vede în Efes o ființă,
odraslă preaiubită, născută prin credință,
un ucenic de care îl prinde-un dor fierbinte,
dintr-o iubire sfântă de-apostol și părinte
E Timotei, un tânăr cu inima zeloasă
un mugur de lumină în noaptea-ntunecoasă.
În inima de-apostol un duh de sus pătrunde
în care Însuși Tatăl cu Fiul Său Se-ascunde.
Iar Pavel se apleacă, un braț spre zid întinde
și, scapără amnarul, o candela aprinde.
Apoi, cu ochii turburi și sângerând sub geană,
el caută-ntr-o ladă să scoată-un sul și-o pană.
În zarea de opait genunchii-n colb și-i pune,
cu brațele-nălțate spre Cer, în rugăciune.
– O, Doamne, din adâncuri Te caut! Dă-mi putere,
și-n pace, și-n furtună, să fiu o mângâiere!
Din vasul ce e gata din nou să fie tină,
să dau și cea din urmă scânteie de lumină!
Se-așează iar bătrânul. Apoi, cu dulce șoaptă,
pe scumpul său prieten din somnu-i îl deșteaptă.
Spre-o poliță se-nalță opaițul să-l așeze.
Și iar pe pat se lasă și-ncepe să dicteze:
– Pavel, prin har, apostol al Lui Isus Mesia,
prin voia Celui care dă lumii veșnicia,
lui Timotei, odrasla și rod al bătrâneții,
har de la Tatăl slavei și de la Domnul vieții.
Mă-nalț cu mulțumire pe a credinței cale
când îmi aduc aminte de lacrimile tale;
o, fiul meu, păstrează cu-nflăcărări nestinse
comoara cea primita prin brațele-mi întinse!
Du lumii Vestea Bună, răbdând în vremuri grele,
Și nu privi cu silă spre lanțurile mele!
Căci Salvatorul nostru a biruit mormântul
și-acum a Lui e viața și cerul și pământul.
Tu, dar, te întărește, copilul meu, veghează!
Tot ce ți-am spus, ia seama, la alții-ncredințează!
Îndură fără silă cu mine împreună
și, ca atlet al vieții, vei căpăta cununa.
Fugi de dorinți murdare, de pofta tinereții,
urmând iubirea sfântă și curăția vieții.
De întrebări nebune și de păreri deșarte
ce n-aduc decât certuri, tu să te ții departe.
Împrăștie Cuvântul, grăbind învățătura,
căci va veni o vreme când, părăsind Scriptura,
se va întoarce lumea, ca-n bezna cea străveche,
spre tot ce-ncântă ochiul și zumzăie-n ureche.
Și, iată, eu sunt gata. Și vremea e aproape
să fiu turnat ca jertfă, ca un prinos de ape.
Am dus lupta cea bună, sfârșită-i alergarea.
Am privegheat credința. M-așteaptă-ncununarea…
Luând în mână pana, apostolul se-apleacă
și iscălind scrisoarea, o-ntinde ca să treacă
în mâinile lui Luca. Apoi, privind în zare,
el lasă de pe buze un cântec sfânt sa zboare…
*
Iar când în zori, o navă pe apele deșarte,
va duce-n larg scrisoarea spre Timotei, departe,
lumina de pe boltă, urcând peste genune,
îl va găsi pe-apostol veghind în rugăciune.
Poezia unor crestini romani 