A fost cândva un staul…

A fost cândva un staul…
Nu cel din Betleem.
O peşteră ciudată,
o grotă de blestem.

Păstorul fără grijă
plecase pe poteci…
Dormeau pe sub păianjeni
ciorchini de lilieci.

O rază de lumină
nu pătrundea din cer.
De zgură era ziua
şi nopţile, de fier.

Alunecau culbecii
pe jilavii pereţi.
În fânul ud şi putred
se-nghesuiau bureţi.

Dar într-o noapte… îngeri
cântară la zenit.
Şi parcă, printre stele,
o stea a răsărit…

Şi, nu ştiu cum, deodată
veneau lumini de zori;
iar fânul era proaspăt
şi mirosea a flori.

Zburară liliecii
şi beznele s-au dus!
Iar eu cântam din fluier
cu îngerii de sus…

Dar iată, într-o parte
privirile mi-arunc
şi văd sclipind o iesle
şi-n ieslea mea… un Prunc…

Veniţi, veniţi, voi îngeri,
păstori şi oameni buni!
Veniţi, voi magi ai vremii,
căci vremea-i de minuni!

Şi-pentru-a câta oară? —
slăviţi pe Dumnezeu!
Căci Pruncul e acelaşi,
iar staulul… sunt eu.

Iubirea noastra

Cum trece roua

Cum trece roua,
Sorbită-n crin,
Cum zboară norii
Şi alţii vin,
Cum piere-un sunet
Pe-aripi de vânt,
Aşa trec toate
Pe-acest pământ.

Cu cât în lume
Aduni comori,
Cu cât vrei gloria
Şi strângi splendori,
Cu cât în viaţă
Ai tot ce-ai vrea,
Cu-atât plecarea
E şi mai grea.

Fiori şi patimi
Şi trai slăvit,
Au toate-o cale
Şi un sfârşit.
Căci toţi pleca-vom,
Lăsând ce-am strâns;
Dar unii-n pace
Iar alţii-n plîns

Iata Omul!

— Iată Omul! strigă-n Iad Pilat
Cine iarăşi L-a crucificat?
Cine-I scoate umbra de sub văl?
Daţi-mi apă mâinile să-mi spăl!
Revărsaţi-mi râuri peste pumnii plini!
Sângele acesta voi l-aţi vrut, rabini!

— Iată Omul! umbra a răspuns,
Eu sunt umbra Omului străpuns.
În zadar în lumea de păcat
mâinile pătate ţi-ai spălat.
Cei spălaţi de apă, ca şi apa pier.
Cei spălaţi de Mine, sunt cu Mine-n cer!

— Iată Omul! strigă-n Iad Pilat.
Cine iar Îl vrea crucificat?
Eu am spus întregului popor:
Pe-mpăratul vostru să-L omor?
Gândul meu pe cruce lămurit l-am scris.
Nu sunt eu de vină! Nu eu Te-am ucis!

— Iată Omul! umbra a răspuns,
Omul care vede în ascuns.
Dându-Mi titlul de-mpărat iudeu,
tu stăteai pe însuşi tronul Meu…
Şi, scriind pe cruce al domniei semn,
tu domneai în slavă, Eu muream pe lemn…

— Iată Omul! strigă-n Iad Pilat!
Ca stăpân, Cezaru-i vinovat.
Eu eram guvernator roman.
N-am rostit osânda ca duşman.
N-am oprit să-Ţi pună trupul în mormânt.
Nu sunt ucenic, dar nici vrăjmaş nu-Ţi sunt!

— Iată Omul! umbra a răspuns,
Omu-n care singur te-ai străpuns.
Tu ai vrut şi glorie şi-arginţi
dar s-ajungi la urmă şi-ntre sfinţi.
Nu-i decât o cale spre Eterna Stea!
Cine nu-i pe cale, e-mpotriva Mea!

Pentru cine?

Pe cărările răzleţe
Dintre zâmbet şi suspine,
Ţi se pune o-ntrebare:
Pentru cine? Spune:
Pentru cine oare
E atâta frumuseţe,
E atâta gingăşie
Într-o floare?
Pentru cine s-ar desprinde
Din broaboadă
De zăpadă
Ghiocelul în april,
Dacă n-ar fi ochi să-l vadă?
Dacă totu-i inutil?
Pentru cine-n miez de roadă,
Sorb şi strâng în ei culoare
Pentru vara următoare
Embrionii
Din begonii,
Dacă totul e-o-ntâmplare?
Pentru cine-şi ţese-n casă
Haina pală
De vestală
Cu lumini de diamant,
Floarea albă de mireasă,
Dacă totul e neant?
Pentru minţile obtuze
De bondari şi buburuze?
Pentru fluturii ce zboară
În zig-zaguri pe afară?
Oare viespile ursuze
Sunt iniţiate-n artă?
Oare bărzăunii trupeşti,
Plini de miere pe musteţi,
Sunt sensibili,
Sunt estei?
Oare-ar sta flămând bondarul
De n-ar fi subtil decorul
Şi nu şi-ar abate zborul
În grădinile bogate,
Dacă florile de crin
N-ar fi… proporţionate…
N-ar avea acea prestantă
Ca de clopot florentin?
N-ar avea varietate
De culoare şi nuanţă
De la alb pân’ la carmin?
Nu cumva pretind… culbecii
Să dezvolte-atâtea specii
Rozele îs liliecii?
Nu.
În floare e-un mister!
Floarea e un mesager,
E un martor,
O solie,
E un înger din Eden,
Care-aduce-n valea morţii
O înaltă mărturire
În culoare,
În proporţii,
În mireasmă
Şi-n desen.
Omule cu mintea plină,
Du-te-o clipă în grădină,
Treci prin văile-înflorite
Şi te uită la sulfină,
La bujori, la margărite,
La conduri, la inimioare,
La gherghina din cărare,
La năframa de mătase
Ce ne-o dăruie ciclama!
Lasă-te să te desfete
Ochii-adânci de violete,
Clopoţeii cu trei cupe
Şi narcisele trompete!
Şi ia seama!
Dacă inima-ţi rămâne
Ca un bulgăr, ca o piatră,
Ca un bolovan în vatră …
Leapăd-o!
Zdrobeşte-o-n coiburi!
Sparge-o pe ilău cu dalta!
Şi apleacă-te în rugă
Să ceri alta!

Dar de simţi o-nseninare,
Un surîs şi o blândeţe,
Care vine
Să te-aline
De povară,
De tristeţe,
Tu apleacă-te şi spune:
“Surioară,
Pentru cine,
Spune, pentru cine oare,
E atâta frumuseţe,
E atâta gingăşie
Într-o floare?”
“Pentru cine?
Pentru om!
Pentru voi Făuritorul
Şi-a ascuns în floare dorul,
În petalele de aur
De fior şi de lumină,
Ca în Opera Divină
Să cunoaşteţi
AUTORUL …”

Eu nu sunt mai mult

Eu nu sunt mai mult decât fulgul de nea.
Un joc de cristale e trecerea mea.
Se scutură clipa din timpul deplin,
Surîde şi cade şi altele vin.

Nu sunt mai mult decât un fir de iarbă.
Ce coasa îl taie şi grebla-l adună.
Ţărâna rămâne şi uită de el,
Şi alt fir se-nalţă şi moare la fel.

Eu nu sunt mai mult ca o umbra-n abis.
Dar drumul spre stele oricând mi-e deschis.
Eu nu sunt luceafăr cu chip marmoreu,
Pe fruntea mea însă e scris Dumnezeu!

Isuse, ce Ti-am dat?

Tu ne-ai adus iertarea,
Ne-ai dat Salvarea-n dar.
Ne-ai scos din închisoarea
Păcatului murdar.

Ne-ai dat o nouă fire
Şi un veşmânt curat.
Dar noi, ca mulţumire,
Isuse, ce Ţi-am dat?

Tu ne-ai adus putere,
Scântei din focul Tău,
O sfântă-nvăpăiere
Ce mistuie ce-i rău.

Spre eterna cetate
O cale ne-ai tăiat.
Dar pentru-acestea toate,
Isuse, ce Ţi-am dat?

Tu tot ce-aveai în lume
Şi-n cer ne-ai dăruit:
Şi inimă, şi nume,
Şi Spirit nemărginit.

Şi-n zarea albăstruie
Tu ce-ai luat şi cât?
…Doar patru răni de cuie
Şi-o rană-n piept. Atât…

Cat de maret e Dumnezeu

Cât de măreţ e Dumnezeu!
Văd marea cu talazuri grele,
Mă-nalţ pe munţii de bazalt
Şi-mi zboară gândul printre stele,
Tot mai înalt!

Ce-Împărat îşi duce-oştirea
Spre un gigantic apogeu?
Acel ce-a pus în goluri firea,
Acel ce-a scris oricui menirea,
Mai mult-i decât nemărginirea
E Tatăl meu!

Cât de temut e Dumnezeu!
Vuiau de pe Sinai ecouri
Când vocea Domnului vorbea.
Iar Moise-nainta prin nouri
Şi tremura…

La tronul alb se strâng sfielnic
Voivozi de foc din Empireu,
Şi heruvimii vin cucernic,
Slăvind Eternul Vistiernic.
Şi-acest Stăpân Atotputernic
E Tatăl meu!

Şi cât de bun e Dumnezeu!
Chiar dacă stelele bătrâne
Tot au un timp când se-aştern,
Dar cine în Isus rămâne
E-un fiu etern!

Şi-n faţa gloriei sclipitoare
În ceasul lumii cel mai greu,
Acei ce-au dat pe sfinţii la fiare
Vedea-vor Forţa Creatoare,
Eu voi şoptii cu adorare:
“E Tatăl meu…”

Vreau sa-i iubesc pe fratii mei

Vreau să-i iubesc pe fraţii mei,
Cu tot că am în piept mai sfânt.
Vreau să doresc tot ceru-n ei,
Dar să-i iubesc aşa cum sunt.

Vreau să-i iubesc pe fraţii mei,
Cu care etern voi fi sus.
Văzându-L pe Isus în ei,
Să-L simt în mine pe Isus.

Vreau de-opotrivă să adun,
Şi fructu-ntreg şi spicul frânt.
Căci şi Isus mă vrea mai bun,
Dar mă iubeşte-aşa cum sunt.

Când fraţii mei au răni ce dor,
Să-mi fie braţul mai sfios,
Să nu apăs în rana lor,
Căci nu eu vindec, ci Cristos.

Noi prin Isus am fost iertaţi,
Ca să iertăm şi noi oricui.
Dar dacă nu-i iubim pe fraţi,
N-avem în noi iertarea Lui.

Cu Tine-n gand

Cu Tine-n gând, Te chem să vii
Să-mi aperi viaţa de-orice cuget rău.
Te chem din zori de flori şi simfonii,
Cu îngeri albi plutind în jurul Tău.

Cu Tine-n gând, Te chem sfios,
Privind sub pleoape cerul înstelat.
Cu Tine orice gând e-un vis frumos
Şi orice vis frumos e-adevărat.

Cu Tine-n gând, doar eu şi Tu,
Un psalm de Har să fie viaţa mea.
Doar “nu” să spun atunci când Tu spui “nu”,
Şi “da” să spun la orice spui Tu “da”.

Cu Tine-n gând, c-an Paradis,
De-acum şi până-n cer mă voi trezi.
Cu Tine-n gând să fiu pe căi de vis
Şi iar cu Tine-n gând în zori de zi…