Privind Cuvântul

Întreg Universul se ține pe sine,

Și tot ce cuprinde e totul deplin.

Chiar timpul, bătrânul, ce-a fost și ce vine,

Domnește în toate, etern și divin.

 

Dar, iată, cum toate se schimbă de-odată,

Când lumea cuprinde un dor necuprins,

Prin corpuri de stâncă ceva parcă-nnoată

Gonind spre-a se-nfrânge acel neînvins.

 

Ecouri de taine ce n-au fost rostite

Străbat galaxia cu glas tremurând;

Cu ochi de fantome, se uită uimite

Fărâmele toate-ale lumii, tăcând.

 

Și-o mare tristețe le-animă de-odată,

Dar și-o bucurie cum n-au îndrăznit.

Ar lua-o la goană, plângând, lumea toată

Și-ar râde întruna, cu glas fericit.

 

Ceva se întâmplă, dar nu se petrece,

Ceva se-nnoiește, dar parcă-nvechit,

Ceva-n nemișcare, mișcându-se, trece –

Vorbește Cuvântul de noi ne-auzit:

 

„Privește-mă, Tată, a Ta voie sfântă

În lumea coruptă Eu vin s-o-mplinesc!”

Pe cerul Iudeii făpturile cântă

Jos, plânge, în iesle, Copilul ceresc.

 

@, 11.12.2019