Întreg Universul se ține pe sine,
Și tot ce cuprinde e totul deplin.
Chiar timpul, bătrânul, ce-a fost și ce vine,
Domnește în toate, etern și divin.
Dar, iată, cum toate se schimbă de-odată,
Când lumea cuprinde un dor necuprins,
Prin corpuri de stâncă ceva parcă-nnoată
Gonind spre-a se-nfrânge acel neînvins.
Ecouri de taine ce n-au fost rostite
Străbat galaxia cu glas tremurând;
Cu ochi de fantome, se uită uimite
Fărâmele toate-ale lumii, tăcând.
Și-o mare tristețe le-animă de-odată,
Dar și-o bucurie cum n-au îndrăznit.
Ar lua-o la goană, plângând, lumea toată
Și-ar râde întruna, cu glas fericit.
Ceva se întâmplă, dar nu se petrece,
Ceva se-nnoiește, dar parcă-nvechit,
Ceva-n nemișcare, mișcându-se, trece –
Vorbește Cuvântul de noi ne-auzit:
„Privește-mă, Tată, a Ta voie sfântă
În lumea coruptă Eu vin s-o-mplinesc!”
Pe cerul Iudeii făpturile cântă
Jos, plânge, în iesle, Copilul ceresc.
@, 11.12.2019