Mergea un bătrânel

 

„Mergea un bătrânel spre adunare.
Trecea încet prin văile aurii
Și el citea cu-n fel de-nfiorare
Scriptura sfântă, cartea din vecii.

Și cum mergea și se oprea deodată
Tot răscolind prin psalmi și prin profeți
Un om bogat cu firea-ndestulată
Îl înfruntă râzând cu ochi șireți.

Bătrâne, văd că ești un om cu carte,
Ești plin de-nvățătură până-n dinți,
Și, tot citind, gândești că după moarte
Te-or așeza ispravnic pentru sfinți.

Măi omule, zadarnică ți-e truda,
Cum, tu în rai, tu rob din neam în neam?
Nu intră, bre, în slavă, caracuda,
Ci, cei bogați, un Iov, un Avraam.

Tu, dacă mori, te-or duce pe trei scânduri,
Fără slujire, fără lumânări,
Eu pun alai de preoți, rânduri, rânduri,
Cu rugăciuni spre sfintele-ndurări.

Ce poți tu da pentru pomeni, răspunde?
Și pentru parastasul tău cât dai?
Eu dau oricât, că, uite, am de unde,
Și-atuncea, tu sau eu ajung în rai?

Stăpâne, să mă ierți de îndrăzneală,
Dar dumneata cunoști mai mult ca noi.
Dar raiul nu-i pe bani, nu-i pe tocmeală,
Și bani în rai n-ar fi decât gunoi.

Că toți murim, acesta ne e datul,
Dar iată că ‘naintea lui Hristos,
Oricâte pungi aș stăpâni, bogatul
Nu-i alta doar decât un păcătos.

Și nu s-a dat sub cer decât un Nume,
Decât o slujbă și decât un vad,
Fără iertarea lui Hristos anume,
Nu poți intra, să știi, decât în iad.

Mă, pui de rob, nu ți-ai trecut măsura?
Te crezi om înțelept și cărturar
C-ai buchisit și tu pe brânci Scriptura,
Și te-ai făcut duhovnic din plugar?

Ia cugetă, bătrâne, cum adică,
Vrei să mă legi cu proștii-ntr-un mănunchi?
Eu, muntele, să-nvăț de la furnică?
Eu, leul, să mă târâi pe genunchi?

Nu vezi, la răsărit, la soare-apune,
La miazănoapte și la miazăzi,
Pământ și ape ale cui sunt, spune?
Sunt ale tale sau a cui or fi?

Stăpâne, cât cuprinde-n zări, departe,
Nimica nu-i al meu, dar nici n-aș vrea.
Că, uite, mie-mi spune-această Carte
Că eu am mult mai mult ca dumneata.

A dumitale-i brazda asta multă,
Al dumitale-i bolovanul greu,
A dumitale-i valea, dar ascultă:
Privește cerul, ceru-ntreg e-al meu!”

Published in: on 16 Martie, 2015 at 10:18 am  Lasă un comentariu  
Tags: , , , , ,

Nu lasati sa se usuce

 

„Nu lasati sa se usuce lacrimile mijlocirii!
Caci in ele zace taina biruintelor iubirii,
Ele sparg ziduri de piatra, sfarma portile de fier
Si deschid o cale-ntinsa pan-la Tronul sfant din cer.

Nu lasati sa se usuce lacrimile rugaciunii!
Ele sting in inimi triste flacara amaraciunii;
Lacrimile sunt poteca inspre muntii cei mareti.
De pe care ni se-arata zorii sfintei dimineti.

Nu lasati sa se usuce lacrimile infratirii!
In Hristos suntem toti una, prin botezul inoirii.
Intr-un Domn si-ntr-o credinta, ne-am legat si ne-am unit,
Pentru viata pamanteasca si vecii fara de sfarsit.

Nu lasati sa se usuce lacrimile mangaierii!
Limpeziti-va privirea staruind in gura serii!
Frangeti-va painea-n doua, ca s-o dati unui flamand,
Unui frate care-asteapta ajutorul tremurand.

Nu lasati sa se usuce lacrimile bunatatii!
Cand in lume ura-i lege langa portile cetatii;
Chiar daca in dinti ne-ar rupe al vrajmasilor puhoi,
Mila, pacea si iubirea sa ramana intre voi!

Nu lasati sa se usuce lacrimile asteptarii!
Ascultati, gornistu-i gata pentru ceasul desteptarii!
O, Isuse preaiubite Doamne, vino mai curand,
Iata, ne-am facut din lacrimi, valul de mireasa sfant!”

Scrisoare către Timotei

E ceas târziu de noapte. În jilava încăpere
doi oameni stau alături, doi vulturi în tăcere.
Unul din ei, un medic, cu inima vitează,
încearcă să adoarmă, dar duhul său veghează.

Celălalt e-un apostol, legat în lanțuri grele,
el stă proptit de-o piatră, cu ochii către stele.
Ce vină-l urmărește, ce neagră făr’delege,
dacă ostașii Romei au trebuit să-l lege?
pentru ce jaf sau crimă, el, Pavel, el, stegarul
lui Crist, așteaptă-n lanțuri să-l judece Cezarul?

O, vina lui e mare, ea răscolește firea,
e vina neiertată de-a fi vestit Iubirea,
e crima-nfricoșată de-a fi rostit în lume
cuvintele salvării și-al Lui Mesia nume.
Cum poate duhul morții să-ngăduie urgia
de-a se vesti o jertfă ce-aduce veșnicia?
De-a se vorbi de-un sânge ce dă oricui iertare,
de-a redeschide Raiul pierdut prin neascultare?

Nu. Nimeni n-are dreptul s-aducă o speranța,
să-mpartă o putere ce cugetul înalță
s-aprindă o lumină ce către cer îndrumă.
O, Pavele, bătrâne, tu ești un foc, o ciumă!…
ai vrut s-arunci în lume peste păcat izbanda.

*

E ceas târziu de noapte. Stau îngerii de pază.
alăturea de Luca, apostolul veghează.
Din uliți, din cetate, se-aud din vreme-n vreme
crâmpeie vagi de cantec, de chiot, de blesteme.

Din praguri de taverne vin spasme de chimvale,
vin mugete de oameni ce scot din sân pumnale.
Apostolul ascultă. O, cu ce dor, bătrâne,
dar cum să-nvingi tu, unul, săgețile aprinse,
cohortele de demoni de mii de ani ne’învinse?
Cum tu, un fir de floare, să-nfrângi toți mărăcinii?
O singură scânteie să facă loc luminii?

*

Stă  între somn si veghe apostolul-părinte.
Si sute de icoane îi vin și-i trec prin minte.
Sunt frați iubiți, tovarăși de dragoste și luptă,
care îl cer la Tatăl în rugă ne’ntreruptă.

Sunt sfinții din Iudeea, trăind sub grea prigoană,
sunt ucenici din Cipru, din Asia romană…
Barnaba…Iust… Apolo… Arhip… Fortunat… Sila…
Eprafa din Colose… Priscila și Acuilla…
Păstori fruntași, biserici, atâtea sarcini grele…
Atâtea aspre lupte cu spirite rebele…
O, cine-i slab, sau cine e gata să se piardă
și inima-n apostol de grijă să nu ardă?

Dar, printre toți, el vede în Efes o ființă,
odraslă preaiubită, născută prin credință,
un ucenic de care îl prinde-un dor fierbinte,
dintr-o iubire sfântă de-apostol și părinte

E Timotei, un tânăr cu inima zeloasă
un mugur de lumină în noaptea-ntunecoasă.
În inima de-apostol un duh de sus pătrunde
în care Însuși Tatăl cu Fiul Său Se-ascunde.
Iar Pavel se apleacă, un braț spre zid întinde
și, scapără amnarul, o candela aprinde.
Apoi, cu ochii turburi și sângerând sub geană,
el caută-ntr-o ladă să scoată-un sul și-o pană.
În zarea de opait genunchii-n colb și-i pune,
cu brațele-nălțate spre Cer, în rugăciune.

– O, Doamne, din adâncuri Te caut! Dă-mi putere,
și-n pace, și-n furtună, să fiu o mângâiere!
Din vasul ce e gata din nou să fie tină,
să dau și cea din urmă scânteie de lumină!

Se-așează iar bătrânul. Apoi, cu dulce șoaptă,
pe scumpul său prieten din somnu-i îl deșteaptă.
Spre-o poliță se-nalță opaițul să-l așeze.
Și iar pe pat se lasă și-ncepe să dicteze:
– Pavel, prin har, apostol al Lui Isus Mesia,
prin voia Celui care dă lumii veșnicia,
lui Timotei, odrasla și rod al bătrâneții,
har de la Tatăl slavei și de la Domnul vieții.

Mă-nalț cu mulțumire pe a credinței cale
când îmi aduc aminte de lacrimile tale;
o, fiul meu, păstrează cu-nflăcărări nestinse
comoara cea primita prin brațele-mi întinse!

Du lumii Vestea Bună, răbdând în vremuri grele,
Și nu privi cu silă spre lanțurile mele!
Căci Salvatorul nostru a biruit mormântul
și-acum a Lui e viața și cerul și pământul.

Tu, dar, te întărește, copilul meu, veghează!
Tot ce ți-am spus, ia seama, la alții-ncredințează!
Îndură fără silă cu mine împreună
și, ca atlet al vieții, vei căpăta cununa.

Fugi de dorinți murdare, de pofta tinereții,
urmând iubirea sfântă și curăția vieții.
De întrebări nebune și de păreri deșarte
ce n-aduc decât certuri, tu să te ții departe.

Împrăștie Cuvântul, grăbind învățătura,
căci va veni o vreme când, părăsind Scriptura,
se va întoarce lumea, ca-n bezna cea străveche,
spre tot ce-ncântă ochiul și zumzăie-n ureche.
Și, iată, eu sunt gata. Și vremea e aproape
să fiu turnat ca jertfă, ca un prinos de ape.
Am dus lupta cea bună, sfârșită-i alergarea.
Am privegheat credința. M-așteaptă-ncununarea…

Luând în mână pana, apostolul se-apleacă
și iscălind scrisoarea, o-ntinde ca să treacă
în mâinile lui Luca. Apoi, privind în zare,
el lasă de pe buze un cântec sfânt sa zboare…

*

Iar când în zori, o navă pe apele deșarte,
va duce-n larg scrisoarea spre Timotei, departe,
lumina de pe boltă, urcând peste genune,
îl va găsi pe-apostol veghind în rugăciune.

Published in: on 10 Februarie, 2014 at 10:31 pm  Comments (1)  
Tags: , , , , , , , ,

Robi și fii

Un împărat a vrut să-nalţe-odată
un templu tainic pentru fiul său.
Şi, alegându-şi dintre robi o ceată,
îi aşeză la trudă necurmată,
la daltă, la cuptoare, la ilău.

Cu ei în rând, din zori şi până seara,
cioplea şi prinţul albe flori de lunci.
Dar numai ei vedeau în stânci comoara.
Căci robii nu simţeau decât povara
și meşteşuguri grele şi porunci.

Dar într-o zi, chemându-i împreună,
voievodul ce trudea în rând cu ei
se înălţă cu lacrimi să le spună:
„Iubiţii mei, vă dau o veste bună:
de azi încolo sunteţi fraţii mei!

Căci pentru voi am dat moşii bogate
şi m-am vândut pe mine însumi rob.
Iar tatăl meu mi le-a întors pe toate.
Acum oricine vrea să-mi fie frate
să-şi lepede trecutul ca pe-un ciob!”

Luară-aminte robii cu sfială
la tot ce-a spus feciorul de-mpărat.
Dar au rămas răpuşi de îndoială,
şi reci ca fierul stins pe nicovală.
Deodată… un vătaf… s-a-mbărbătat.

Înaintând spre prinţ să i se-nchine,
acesta iute-n braţe l-a cuprins.
Apoi luându-l dintre robi cu sine,
i-a dat veşmânt de aur şi rubine
şi-un foişor de diamante nins.

Iar împăratul vru ca să-l cunoască.
Şi-i spuse de pe tronul azuriu:
„ De azi nu mai sunt legi să te silească.
Dar nu uita de haina-mpărătească.
Eşti fiul meu. Trăieşte dar ca fiu!”

Iar noul prinţ, între ostaşi de pază,
în foişorul său intră măreţ.
Şi-a doua zi abia către amiază
veni la trudă, dar ca prinţ cu vază.
Şi se purtă cu fală şi dispreţ.

Ca starea sa de prinţ să şi-o arate,
el răsturnă tiparele de lut,
sfărâmă pe nicovală nestemate,
lovi pe robi, aprins de răutate,
şi se-apucă apoi de petrecut.

Dar împăratul şi-a aprins mânia
văzându-l cum se poartă. Şi-ntr-o zi,
i-a zis: „Ţi-ai lepădat numai robia.
Dar ţi-ai păstrat întreagă viclenia.
Nu-mi eşti nici fiu, nici rob!” Şi-l izgoni.

A doua zi, cu vorbe-nlăcrimate,
vorbi voievodul iar: „Popor sărman,
Nu-i nimeni printre voi să-mi fie frate?”
Şi-atunci veni, cu genele plecate,
un rob cu mâini zdrelite de ciocan.

Şi, îmbrăcat cu scumpă-mbrăcăminte,
El fu adus, cum cronicile scriu,
s-asculte-aceleaşi tainice cuvinte:
„Tu nu mai eşti sub legi de azi-nainte!
Eşti fiul meu! Trăieşte dar ca fiu!”

Iar noul prinţ porni cu voievodul.
Şi-acesta-l duse pe-un înalt liman
şi-i arătă într-un palat isvodul,
cununa de lumină şi efodul…
Şi s-au întors la daltă şi ciocan.

Atunci, cu ochi de altă plămădeală,
privi în jurul său cel înfiat.
Lovi apoi cu drag pe nicovală.
Şi-n piept un cântec nou dădu năvală,
Un cântec sfânt, măreţ, înfiorat.

„Loviţi ciocane! Dălţile să sune!
Să crească templul sfânt din zi în zi!
Să sufle aprig foalele-n cărbune!
Noi înălţăm o veşnică minune
în care toţi nemuritori vom fi!”

Şi cântecul şi bucuria nouă
dădură-n mâna lui belşug de rod.
Lovea-n ilău cu mâinile-amândouă.
Sudoarea lui părea pe frunte rouă.
Şi-n adevăr… era un voievod!

Atunci alţi robi au îndrăznit, şi roabe,
să fie fiice de-mpărat şi fii.
Nu doar de dragul sfintelor podoabe,
ci spre-a simţi în piepturile slabe
fioru-acelei sfinte bucurii.

De-atunci, dând unul altuia povaţă,
veniră mulţi, în fiecare zi.
Nu toţi râvnind nemuritoarea viaţă,
ci, cei ascunşi ca să se dea pe faţă,
iar cei adevăraţi pentru-a iubi.

Şi-acum, tu, frate care prin credinţă,
porţi haine albe cu sclipiri de nea,
Isus te vrea cu El de o fiinţă!
Pârâşul vechi e-nvins de neputinţă,
căci n-are lege împotriva ta!

Eşti liber azi, şi îmbrăcat ca rege.
Şi ai în cer un sceptru şi-un palat.
Nici un păcat oprit de vechea Lege
nu poate sub osândă să te lege.
Dar cum te porţi ca fiu de împărat?

Eşti liber azi de-orice porunci morale.
Hristos a frânt pe cruce jugul greu.
Te-a aşezat pe culmi spirituale.
Puteri și Rai sunt toate ale tale.
Dar cum trăieşti ca fiu de Dumnezeu?

Eşti liber azi. Ce faci din libertate?
Eşti tu smerit pe-atât cât eşti de sus?
Simţi inima lui Dumnezeu cum bate?
Cuprinzi tu oare-n dragostea de frate
tot idealul sfânt al lui Isus?

Eşti liber azi, dar totuşi ţine minte
că dacă iar te-alături lui Satan,
tu nu eşti fiu, tu n-ai în cer Părinte,
dar nu mai eşti nici rob ca înainte.
Şi soarta ta va fi cu cel viclean.

Căci dacă Legea, ca un leu la pândă,
a frânt pe cei chemaţi în veacul trist,
cu cât mai mult vor suferi osândă
toţi cei ce trec cu faţa surâzândă
peste ofranda sângelui lui Crist?

Ia seama dar – şi-n inima ta scrie! –
că pe pământ, în cer şi-n Empireu
nu-i nimenea mai bun în veşnicie,
mai iertător, mai plin de duioşie, –
dar nici mai aspru decât Dumnezeu!

Ia seama dar… că nimeni nu se frânge
mai mult ca El spre-a te feri de rău.
Dar nu uita că eşti plătit cu sânge,
că nimenea de mii de ani nu plânge
mai mult ca Dumnezeu… de dragul tău…

 

Ștergarul

La cina cea de Paşte, în camera de sus,
înconjurat de-apostoli, S-a aşezat Isus.
Se revărsa din sfeşnic o galbenă lumină
pe azimile calde, pe mielul… fără vină…
Era plăcut prilejul. Şi toate pregătite.
Dar, vai, uitase gazda o slugă a trimite,
un rob sau o copila, ca, dup-a vremii lege,
cureaua de pe glezne pe rând să le-o dezlege,
să le aline talpa de colbul de pe drum.
Şi-acum cei doisprezece, sfielnic oarecum,
se întrebau în cuget: Cum vor şedea la rugă?
Sau cine îşi va pune ştergarul cel de slugă?

O, iată-i cum se-ncruntă, privind cu tulburare
când vasele cu apă, când praful pe picioare.
Şi Duhul îi întreabă, cu şoapta Lui uşoară:
— N-ai vrea să-ţi pui tu, Petre, ştergarul astă seară?
— Chiar eu?… Nu şade bine. Eu doar sunt mai bătrân.
— Dar tu? Tu cel mai tânăr? — Eu stau lângă Stăpân…
— Dar tu? întreabă Duhul acuma pe Andrei.
— Chiar eu?… Sunt cel din urmă la Domnul  între ei?
— Dar tu ce ţii doar punga? — Eu am făcut de-ajuns.
Am cumpărat merinde. Şi mielul l-am străpuns…
— Tu, Toma, nu vrei oare să fii tu cel ce spală?
— Sunt trist. Se luptă-n mine o umbră de-ndoială…
— Dar tu, Matei? Tu, Filip? Dar tu, Tadeu? Dar tu…?
Şi-n fiecare cuget răspunsul a fost: Nu.
Atunci, lăsându-Şi brâul şi haina-ntr-un ungher,
S-a ridicat Stăpânul cel coborât din cer
Şi-nfăşurând ştergarul, S-a aplecat uşor
să-Şi spele ucenicii, ca rob al tuturor.

De-atunci pe apa vremii, atâţia ani s-au dus.
Şi-acum — a câta oară? — Se-aşază iar Isus
să-ntrebe, tot prin Duhul, pe cei ce-L înconjoară:
— N-ai vrea să-ţi pui tu, Gheorghe, ştergarul astă seară?…
Tu, soră Mărioară? Tu, Radu? Tu, Mihai?…
Frumos va fi odată acolo sus în Rai!

Dar azi sunt mii de-amaruri. Necazul greu se curmă.
Nu vrei, în lumea asta, să fii tu cel din urmă?
E bun un vas de cinste, dar trebuie şi-un ciob!
Nu vrei să fii tu, frate, al fraţilor tăi rob?
Sunt răni neîngrijite, sunt mucuri ce se sting,
batiste-n care lacrimi în taină se preling,
sunt văduve bolnave, bătrâni fără putere,
sunt oameni singuratici, lipsiţi de mângâiere,
sunt prunci rămaşi acasă, cu-o mamă în spital,
bolnavi care aşteaptă-un salvator semnal.
Se cere osteneală şi jertfă uneori.
Şi nopţi de priveghere şi iarăşi muncă-n zori.
Nu mânuind Cuvântul, când harul nu ţi-e dat,
cât mătura şi acul şi rufa de spălat,
cât cratiţa, toporul şi roata la fântână.
ciocanu-n tabla casei şi-n gard la vreo bătrână.
Să stai de veghe noaptea la câte-un căpătâi,
să-ntorci cu greu bolnavul, să rabzi şi să mângâi;
să-l scoţi apoi la soare şi să-i alini amarul.
… Nu vrei cu Mine, frate, să-ţi înfăşori ştergarul?
— Chiar eu?… Nu şade bine. Eu doar sunt mai bătrân.
— Chiar eu?… Eu sunt prea tânăr. Eu stau lângă Stăpân…
— Chiar eu?… Eu nu am vreme. Eu am făcut de-ajuns.
— Chiar eu? — Chiar eu? Se-aude acelaşi trist răspuns.
Şi-atunci, lăsând să-I cadă cununa Lui şi haina,
iubirii fără margini trăindu-i iarăşi taina,
încet — a câta oară? — Se-apleacă iar Isus
şi, plin de-atâtea gânduri, ştergarul iar Şi-a pus.
Şi-aşa cum o mlădiţă se-apleacă lângă trunchi,
Stăpânul omenirii Se-apleacă în genunchi.
La jugul fără slavă Isus iar Se-njugă,
El, Împăratul Vieţii, din nou e rob şi slugă.
Veniţi, leproşi ai lumii, murdari de-ai ei ţărână!
Isus vă spală iarăşi cu propria Sa mână!
Veniţi, voi ce-n păcate nădejdea vi se frânge!
Isus vă spală astăzi cu propriul Său sânge!…

*

Voi, fraţi, goniţi mândria, visările şi somnul!
Luaţi cu drag ştergarul alăturea de Domnul!
Şi nu uitaţi: pe cale, orice lucrare-i bună;
dar cine ia ştergarul, acela ia cunună!

Puiul de lebădă

Se revărsa în crânguri întâia zi cu soare,
loveau ciocănitoare în rugi de trandafiri,
de parcă primăvara cea veşnic zâmbitoare
bătea la uşa lumii cu degete subţiri.
Şi iată gospodina s-a înălţat pe scară
să pună sus, în coşuri, un aşternut bălan.
Şi păsările mame pe cuiburi adăstară
să scoată pui de aur, cu ciocuri de mărgean.
Iar după legea vieţii şi-a morţii, la soroace,
din fiecare coajă ieşi un pui frumos.
Dar s-a-ntâmplat să iasă atunci dintr-o găoace
un pui cum nici o cloşcă pe-acolo n-a mai scos.
În loc de puf de aur şi aripi smălţuite,
avea un strai ca fumul şi ochii mari şi trişti.
Iar păsările toate priveau spre el uimite.
Şi-l ciocăneau toţii puii pe câmp şi-n porumbişti.
Pe gâtul ca o coarbă curgea adesea sânge
şi nu-şi găsea prieteni de doruri nicăieri.
Iar pe-nserat, la vremea când orice pui se strânge,
dorit de aripi calde şi blânde mângâieri,
venea şi el sfielnic, cu ceilalţi să se culce,
ca să-şi aline trupul şi sufletul beteag.
Dar nu găsea nici pace, nici mângâiere dulce,
ci lovituri tăioase, ce-l izgoneau pribeag.
Atunci, ascuns în umbră, privea cu lungi suspine
spre cuib ca spre-o cetate din plaiuri de poveşti.
Şi aţipea pe scară, cu teama de jivine,
şoptind încet: Mămico, de ce nu mă iubeşti?…
Însă pe lac când puii cu gheare răsfirate,
priveau uimiţi spre apă, din umbra de răchiţi,
el, puiul fără fală, plutea c-o maiestate,
de care cei cu gheare se minunau smeriţi.
Dar el trecea departe în zarea diafană,
din papura foşnită de vânt legănător,
să-şi vindece în larguri a sufletului rană,
în freamătul de unde şi de ceresc fior.
Iar seara, câteodată… întârziind pe ape,
acolo printre stele… parcă pluteau lumini…
Atunci, un zvon de glasuri venea tot mai aproape…
şi dispărea deodată, în zarea de rubini…
Ah, glasurile-acelea care păreau că-l cheamă…
cum se-auzeau de dulce! Şi-adeseori, stingher,
în graiul lui de taină, striga deodată: Mamă!…
Şi rămânea cu ochii căutători spre cer…
Aşa trecură zile şi nopţi de-nsingurare,
şi puii cei de aur crescură ca feciori,
stârnind prin colţuri lupte şi fâlfâind în soare
şiraguri de mărgele şi sclipet de culori.
Iar puiul fără slavă şi fără de prieteni,
tot mai urât, mai vânăt şi mai stingher crescu.
Dar toamna, când pe coastă coboară vânt prin cetini,
o tainică minune cu el se petrecu.
Căci vinetele pene i se făcură albe,
şi gâtul ca o harfă tăiată din omăt.
Păreau că-i stau pe umeri toţi nuferii în salbe.
Iar el, porni pe ape, fără-a privi-ndărăt,
porni pe lac departe, în pacea legănată
şi toată vremea nopţii pluti în depărtări.
Dar către zorii zilei se arătă deodată
un palid nor de stele călătorind în zări.
Atunci, c-un strigăt, puiul,
sfărmând un strop în pleoape,
aripile de nuferi le desfăcu uşor,
şi, mângâind văzduhul, se ridică din ape
spre lebedele albe care-l chemau în zbor.

Şi nimenea pe vale n-a cunoscut minunea,
când puiul fără mamă şi fără mângâieri,
spre stolul de lumină a străbătut genunea
şi-a dispărut în zarea eternei primăveri…

Published in: on 4 Februarie, 2014 at 12:56 am  Lasă un comentariu  
Tags: , ,

Jertfa Lui

Când mă gândesc la jertfa Lui
La tot ce a făcut odat’
La chinul greu ce l-a purtat
Stau şi mă-ntreb, eu ce i-am dat?

El şi-a dat viaţa pentru min’
A suferit nespus de mult
Ca eu, să pot să fiu iertat
De toţi, şi de-orice păcat.

În palme, cuie I-au bătut
Şi oţet amar să bea I-au dat
Coroană de spini pe cap I-au pus
Deşi, El era Împărat.

El toate acestea a suferit
Pentru că mult El ne-a iubit
Prin jertfa Lui putem acum
Să fim copiii Tatălui.

Şi viaţa-ntreagă n-ar ajunge
Să-I mulţumim că El ne-a dat
Viaţa veşnică în dar
Prin harul Său, nemeritat.

Meditaţie

Stau, şi privesc la ce a fost
La tot ce am trăit atunci
La multe lacrimi şi dureri
Când sufletu-mi era străpuns.

N-aveam pace, alinare
Şi nimic nu m-ajuta
Doar Domnul Isus pe cruce
Arătându-mi jertfa Sa.

El mi-a zis: ”Am plătit preţul”
Să plângi, nu ai pentru ce
Nu uita, prin suferinţă
Poţi dobândi caracter.

Tu, iubitul meu prieten,
Bucură-te c-al tău Domn
Te păzeşte şi te-nvaţă
Cum să biruieşti mereu.

Pân’ la urmă, viaţa este
Un scurt drum pe-acest pământ,
Nişte urme pe nisip
Care se şterg curând.

Însă Domnul Slavei este
Acel care ne-a învăţat
Să fim buni unii cu alţii
Şi să ne păstrăm curaţi.

Va veni pe norii Slavei
Îmbrăcat în alt veşmânt
Şi va lua la El pe-acei
Ce-au făcut un legământ.

Păstrarea credinţei

Să-ţi păstrezi credinţa
În orice-mprejurare.
Să nu dai-napoi
Chiar de ştii că doare.

Să rămâi cu Isus
În inimă mereu
Şi să-L ţii aproape
De sufletul tău.

Să nu-L îndepărtezi
Din viaţa ta
Chiar de gânduri negre
Copleşesc inima ta.

Chiar dacă timpul trece,
Şi deseori greşesti
Rămâi, bun prieten
Cu Isus în veci.

Căci doar El este Acela
Ce îţi poate da,
Linişte deplină
În inima ta.

El pune balsamul
Cel vindecător,
Peste a-tale răni
Deci, nu da-napoi.

Published in: on 4 Februarie, 2014 at 12:32 am  Lasă un comentariu  
Tags: , ,

Dincolo de nor

Priveşte dincolo de nor,
Dincolo de-orice furtună
Priveşte doar la Creator
Şi vei vedea, marea minune.

Priveşte sus la Golgota,
La tot ce-a pătimit Isus,
Deşi era nevinovat
El a plătit un preţ amar.

Priveşte acum, doar la tine
Şi uită-te la viaţa ta,
Iar dacă nu o duci prea bine,
Întoarce-te-astăzi, n-amâna!

Căci Domnul slavei va veni
Când tu te-aştepţi cel mai puţin
Şi-atunci El te va judeca
Şi va fi vai de viaţa ta.

Dar dacă tu alegi acum,
Să te predai Domnului Sfânt,
Când va veni, tu vei putea
În cor să strigi „Maranata”!